vineri, 14 noiembrie 2014

Impreuna pe drumul vietii






http://openbeta.komunomo.com/en



 Suntem parte a naturii si natura este parte din noi si nu putem trai dupa alte legi decat dupa legile simple ale naturii!

 Multumesc mult celor care mi-au dat viata acum foarte multi ani si m-au crescut in spiritul liber al vietii traite in armonie cu natura. Multumesc divinitatii pentru sansa de a fi calator pe drumul vietii si pentru sufletul meu care uneori este fericit si plin de exuberanta ,alteori este trist si lipsit de vlaga dar este un suflet visator care viseaza la o lume mai buna,la un viitor mai bun pentru cei care vin dupa mine.

 M-am nascut intr-un sat nu prea mare ,nu prea mic,intr-o casa cu cinci frati aparati de vitregiile vietii de mama pe o parte si de tata pe alta parte.Suntem trei fete si doi baieti si chiar daca viata a dat la fiecare alt drum si alta cale,noi cei cinci frati si cu mama doar ,suntem o comunitate familiala care ne iubim,ne respecatam ,ne ajutam atunci cand unu cade si  nu se poate ridica si asta face din noi o mare familie cu emotii ,cu trairi puternice care nu se vor rupe niciodata caci proverbul "sangele apa nu se face" este foarte adevarat!

 Mereu am fost "oaia neagra" a familiei,am fost cea care plangea din orice,plangeam cand mergeam pe drum si vedeam cum seceta usca frunzele de porumb,plangeam cand vedeam o pasare cu aripa franta,plangeam cand vedeam un animalut ca sufera si lacrimi siroaie imi curgeau cand cineva zicea un cuvant care imi lovea sufletul.Tata se uita deseori la mine si zicea "iaca iar a apasat asta pe butonul de plans" si toti se uitau la mine si de cele mai mute ori nu stiau de ce plang.Nu imi era frica de nimic ,nu ma temeam sa ma apropii de cai ,de vite ,de cainii care nu erau ai nostri,nu ma temeam sa merg noaptea prin cimitir,nu ma temeam sa colind padurile si nu imi era frica sa dorm vara in iarba inalta si sa ma trezesc cu vreo lighioaie mica pe langa mine.Aveam obiceiul sa prind tot felul de animalute si sa ma joc cu ele fara teama ca ceva rau mi s-ar fi putut intampla.
 Copil fiind mergeam cu vitele la pascut de dimineata si pana seara in vacante si impreuna cu mine mergeau si fratii mei ,mergeau si copii vecinilor mei.Ne adunam o mare gasca si o luam de la marginea satului meu si pana la marginea altui sat ce se afla departe ,cam la vreo 5 km.Ne luam traistutele cu mancare,mingea facuta din par de vaca de catre tata ,ciolofanul care trebuia sa ne apere de ploaie si pe care noi il foloseam sa ne dam de-a dura  pe iarba verde si porneam la drum  si fiecare zi era o mare aventura pentru noi.
 Duminica dimineata aveam obiceiul sa ne pregatim ,sa fim curati si sa mergem la biserica,acolo era tot satul adunat,toti ne cunosteam intre noi si simteam ca faceam parte din acel loc,din acel sat si din acea comunitate.Eram multi si simteam ca puteam face multe lucruri fiind impreuna.
 Scoala a fost pentru mine a doua familie.Acolo am invatat sa scriu ,sa citesc ,sa respect si sa fiu respectata.
Profesorii aveau ceva deosebit pe acea vreme.Aveau dragoste pentru obiectul predat,aveau dragoste fata de discipolii lor si se daruiau intru totul menirii lor pentru care erau pregatiti.Scoala insemna si altceva pe vremea mea,insemna sa mergem in practica agricola impreuna cu profesorii,insemna sa culegem impreuna plante medicinale,sa mergem pe campuri ,prin paduri ,sa stim si sa cunoastem natura si natura sa ne cunoasca pe noi.
 Viata la tara este grea ,insa este frumoasa,foarte frumoasa as putea zice si dorul de acea viata imi rupe mereu sufletul in mii de bucati atunci cand lacatele inimii mele se sparg ,inima si sufletul meu sunt inundate de dorul de locurile dragi ,de oamenii dragi ,de cararile colindate odinioara.Nimic nu se compara cu o copilarie traita undeva la sat.

 Viata traita la oras este frumoasa si mult mai usoara ca viata de la sat.Aici tehnologia si-a facut intrarea mult mai repede si a adus cu sine multe lucruri bune dar si multe lucruri rele.
 Cand aveam baiatul mic obisnuiam sa dormim toti in aceiasi camera si seara nimeni nu se culca pana ce eu nu spuneam povesti de seara,povesti minunate cu care am venit din copilaria mea , pe care le-am mostenit de la tatal meu si pe care le-am dus si eu mai departe.Este altceva sa spui o poveste din memorie si  altceva sa o vezi la telvizor.O poveste spusa cu patos te poate duce in acea lume ,lumea povestii si iti poti inchipui ca esti si tu un personaj din acea poveste.Sotul meu mereu se minuna si ma intreba de unde stiu atatea povesti si sincera sa fiu si lui ii placeau tare mult,caci el era cel care adormea primul de cele mai multe ori ,absorbit de aventura lor.
 Imi placea sa am mare grija de copilul meu,imi placea sa il ajut la teme,sa mergem impreuna cu familia si prietenii in drumetii, sa ne jucam impreuna si sa intru in mintea sa de copil.Am fost mama ,am fost prietena sa si am fost ce a trebuit sa fiu cu el la momentul potrivit si sper ca sfaturile primite de la mine sa il ajute in viata si sa devina acel om de care societatea sa fie mandra.
 Am incercat sa il tin departe de calculator cat de mult am putut eu,caci am stiut ca odata ce va patrunde in aceasta noua lume,aceasta lume il va capta si ii va distruge principiile despre viata,despre ce este mai important in aceasta viata si lumea reala va fi inlocuita cu o lume virtuala.Caci drept sa va zic nu calculatorul ne da mancarea cea de toate zilele ,nu calculatorul ne fac sa simtim primii fiori ai dragostei,mirosul florilor,picaturile ploii reci pe obrazul nostru si emotiile unei discutii cu cineva fata in fata.
 In spatele calculatorului putem fi cine vrem noi sa fim,ne putem ascunde atunci cand ceva nu ne convine si sentimentele pot fi usor inabusite. Odata ce aceste sentimente sunt inabusite viata noastra nu mai are nici un sens,caci orice am face ecranul ne va proteja si nu ne vom da seama  care este viata reala si care este cea ireala.Vom trai acolo unde noi ne simtim in siguranta.
 Astazi copii se nu se mai joaca in fata blocului,nu mai merg impreuna sa cunoasca natura in toate formele sale,nu se mai cearta ,nu se mai iubesc asa cum o faceam noi odinioara,nu  stiu cum este sa abia animale de care trebuie sa aiba grija si nu stiu sa faca parte dintr-o comunitate si ca acea comunitate are nevoie de ei si ei de ea.Nu stiu cum este atunci cand ploaia te biciuie si te mangie in acelasi timp,cum este cand saruti pamantul,cand lucrezi pamantul si pamantul iti trimite binecuvantarea sa.
 Astazi copii cresc animale pe internet,se lupta cu inamici invizibili si isi gasesc prieteni care de cele mai multe ori se dovedesc a fi periculosi in lumea reala.Cand vad un animal pe strada fug si le este frica,caci nu stiu cum sa se comporte,caci nu au fost invatati sa stie cum sa se comporte si cred ca acel animal este dusmanul lor.Nu stiu cum sa se descurce in viata reala daca cineva i-ar ataca ,caci in viata virtuala ei sunt cei care castiga mereu.
 Pentru mine calculatorul si viata traita in spatele sau ma face sa fiu ceea ce nu sunt sau ceea ce eram de fapt ,dar imi era teama sa ma exprim in viata reala.Aici in fata calculatorului ma pot exprima cum cred eu si daca nu imi convine ceva pot inchide "pravalia" si pot sa o iau de la capat sub alt nume si ma pot plia pe altceva in asa fel incat nimeni sa nu ma recunoasca.
 Am multi prieteni in aceasta lume virtuala dar din ei prea putini in viata reala si blogul meu este pentru mine jurnalul in care scriu atunci cand ma simt singura.

 De curand am descoperit  o comunitate numita SuperBlog la care eu am aderat cu placere si mereu astept noi teme care sa ma faca sa imi pun imaginatia la lucru si sa dau frau liber sentimentelor mele asa cum sunt ele.Nu zic ca nu am aderat si alte comunitati de bloggeri,la unele am scris cu mare placere,la altele am scris din obligatie si de cele mai multe ori am scris fortat caci ceea ce mi se propunea sa scriu nu ma caracteriza ca individ si incet, incet am renuntat la aceste comunitati.Este bine sa stim cand sa facem ceva si cand sa reunutam la a face ceva ce nu ne place.
  Nu este destul sa aderi la o comunitate si sa zici gata,aici ma regasesc eu si aici imi voi trai viata,este nevoie de mult mai mult sa ne putem intoarce acolo de unde am plecat .Sa simtim ca traim,sa simtim ca vibram si ca  suntem in comuniune cu natura!

 Pentru mine a face parte dintr-o comunitate este totul ,este legatura mea cu lumea,este sprijinul de care am nevoie atunci cand ma simt singura si cand ma ratacesc pe drumul vietii virtuale sau de ce nu al vietii reale .
 Ca membru al unei comunitati  eu pot fi umarul pe care te poti sprijini ,pe care poti plange,pe care poti rade si tot eu iti pot arata calea daca te ratacesti,caci eu sunt cea care aduc natura in casa ta,aduc imagini ,aduc emotiile,trairile si aduc cu mine dragul de a trai si impreuna putem face ca viata sa fie frumoasa si sa  merite sa fie traita din plin!In comunitatea Komunomo totul este posibil,ne putem ajuta,putem ajuta pe cei care au nevoie si putem oricand sa redescoperim lumea reala de unde venim si unde ar trebui sa mergem!
  
 Imi doresc sa ma trezesc mangaiata de razele soarelui ,sa imi scald talpile in roua diminetii, sa ma parjoleasca soarele amiezii atunci cand sunt adormita in iarba moale si natura imi canta cantecul sau.Imi doresc sa privesc cerul la apus si sa ma imbat cu parfumul florilor ce isi deschid petalele la asfintit sa priveasca  candelabrul noptii  si vreau sa ma bucur de compania oamenilor mai mult ca orice pe aceasta lume .
 Dar cel mai mult im doresc ca tu si tu sa fii alaturi de mine in aceasta lume minunata,o lume care sa stie sa faca diferenta intre lumea reala si lumea virtuala!

 Cu acest articol particip la SuperBlog 2014!







15 comentarii:

  1. superb articolul foarte frumos ai povestit multa bafta da ai dreptate merita sa traim din plin

    RăspundețiȘtergere
  2. Stiu ca iti place natura, dar mai ales , provocarile. Este un articol reusit. Felicitarile mele...mi-ai amintit de copialrie..

    RăspundețiȘtergere
  3. FRUMOS SCRIS.CUVINTE SINCERE IZVORATE DINTR UN SUFLET MARE

    RăspundețiȘtergere
  4. Un suflet sensibil care stie sa pretuiasca viata

    RăspundețiȘtergere
  5. ce cuvinte frumoase...un articol minunat..merita citit

    RăspundețiȘtergere
  6. Foarte frumos...amintirile copilariei sunt cele mai frumoase si curate!Raman neschimbate in timp!

    RăspundețiȘtergere
  7. dumitrascu lacramioara15 noiembrie 2014, 22:38

    felicitari pt articol!-frumoase amintiri!...

    RăspundețiȘtergere
  8. Cat de frumos ati povestit despre familia de baza! Cat de minunata trebuie sa fi fost copilaria la tara, in natura, cu bucuriile ei simple, cu animale, prieteni, roua, soare si ploaie. Cat de departe sunt copiii din ziua de azi de toate acestea. Cat de nepregatiti sunt pentru viata reala. Multumesc pentru impartasirea acestor trairi, amintiri si emotii :)

    RăspundețiȘtergere
  9. un articol frumos care m-a dus pana in copilarie! felicitari!

    RăspundețiȘtergere
  10. Si eu am participat la SuperBlog dar m-am lasat pagubasa. Imi place stilul de redactare! Foarte frumos! Mult succes.

    RăspundețiȘtergere
  11. un articol de suflet care ma impresionat foarte mult

    RăspundețiȘtergere
  12. superb articol mi-a placut foarte mult.

    RăspundețiȘtergere